Lumea la degetul mic

Pentru ca aici avem o vasta oferta de calculatoare, computere, lap-topuri, desktopuri si restul familiei respective, trebuie sa va povestesc ce am fost si ce am ajuns in materie de asa ceva.

Povestea mea incepe devreme, adica demult, cu ani si ani in urma, pe cand plopul facea pere si rachita micsunele. Acum nu mai gasesti pere romanesti nici macar in peri, daramite in plopi. Dar asta-i alta poveste… Mama, scumpa mama, m-a dat la un liceu de mate-fizica. Unde se studia si informatica. La asemenea licee invatau in acele vremuri baietii considerati “destepti”. Pe mine mama asa ma considera, dar stiti cum e, mama e mama. Iar la acel liceu au aparut in viata mea, pentru intaiasi data, “calculatoarele”. Computerele. A fost antipatie la prima vedere. Grozava antipatie. Niste cutii urate, ca niste televizoare mici, gri, cu ecrane negre pe care scriai ceva cu verde. Dar ca sa apuci sa tastezi la ele, trebuia mai intai sa inveti niste schite, niste scheme, moartea pasiunii. Aveam asa, o senzatie de lesin, de cate ori intram in laborator. Ma faceam mai verde ca literele alea urate si pipernicite. Aer, aer, scoateti-ma la aer ca mor aici. Nu, nu-i de mine.

Si nu ne-am mai impacat. Deloc. Am fentat orele, am sfidat profesorii, am terminat liceul copiind la informatica sau implorand mila profesorilor. Sa ma treaca si pe mine clasa, ca-s baiat bun…

Dar a urmat facultatea. Si, culmea, desi era o facultate de Filologie si litere, destinul nemilos mi-a scos din nou in fata orele de informatica. Firesc ca nu am fost la cursuri, normal ca nu am invatat nimic, s-a terminat si facultatea iar eu inca nu stiam sa pornesc un computer.

Imi trebuia insa un job. Eram barbat in toata firea,  mai exact un inconstient in toata firea.  “Responsabilitate” imi era un cuvant strain. Dar trebuia sa iau viata in piept. Si mi s-a oferit sansa sa ma angajez la o anumita televiziune. Studioul local din oraselul meu natal.  Ce mi se cerea acolo? Pai dorinta sa invat, putinta sa pun in practica ce invat, ceva minte, multa vointa, si, dracia dracului, trebuia sa stiu sa lucrez la computer. Si nu stiam. Dar deloc. Nu am exagerat cand v-am spus ca habar nu aveam sa deschid computerul. Daramite sa scriu. Iar acolo, la noul meu serviciu, nu era suficient sa scrii. Trebuia sa scrii repede si bine. Pentru ca jobul asta se traia (si se traieste) in viteza. Esti cel mai rapid, esti cel mai bun.

Eram pierdut. Galben ca un pui bolnav de hepatita. Ce ma fac, ce ma fac, sint un dobitoc, un incompetent, sa ma ajute cineva…Si m-a ajutat un prieten. Avea el acasa un computer. Si am inceput sa iau “ore”. Asa ii dai drumul, asa tii manutele deasupra tastaturii, aici e tasta “a”, apasa pe aia si pe aia sa pui ghilimele. Ciocaneam doar cu un degetel, aratatorul mainii drepte, incercand sa scriu. Pot sa recunosc cu mana pe inima ca am reusit sa scriu propozitia simpla “Ana are mere” cam in 28 de minute. Ok, exagerez, dar nu am scris-o mult mai repede. Dar nu m-am lasat. Am scris tot mai repede. Am introdus in actiune si aratatorul mainii drepte. Apoi si inelarul. Inelarele, ambele. Degetele mari. Si cele mici. Ok, exagerez din nou, nu va mai luati dupa mine.

Ideea e ca am prins-o pe asta cu scrisul. Si computerul pe care-l uram atat de mult a devenit cel mai bun prieten al meu. A devenit munca mea, uneori relaxarea mea, sursa mea de informare, binecuvantarea si blestemul meu. Acum mi-e mai toata ziua sub bot. Acasa sau la munca. Dar uite inca un lucru bun, va pot scrie voua. Si scriu mai repede decat trage o mitraliera.  Uite, am inceput sa scriu acum 4 minute si am terminat deja… Ma crezi? :)

9 thoughts on “Lumea la degetul mic

  1. seara buna…cu totii am avut inceputuri din asea. uite…mie imi picase netul si dragalasul meu baiat (iubit) mi-a exclamat” da si tu un restart!” evident…el se gandea la router . io in gandu meu ” imediat adica ce??? eu nu stiu sau ce???” si am restartat…calculatorul desigur :-O cand m-a vazut ce fac…”baiiiii ce faci ma????” …pai nu ai zis domle restart?? =))) bineinteles a urmat o teorie cat casa ca na…ca de ce nu stiu :)) da sa dea naiba in ele..stiu si eu strictu necesar :)) ca si la patinaj…cica: “de ce nu stii??” =)) nu stiu…nu e de ajuns??? dar mi-e si frica ceea ce face imposibila dorinta mea de a progresa in artele patinajului ;)) na’ ca iar am dat din casa :D…seara buna!

  2. Daca zici tu!! :)
    Povestea ta mi-aduce aminte de orele de dactilografie si stenografie din liceu,ce mai cautam tastele!

    Te-ai cam pierdut in spatiu (virtual), aici esti pe etelecom, nu trebuia sa fii putin mai impersonal? 😛

  3. aproape ca te cred …asta pentru ca mie mi-ar lua 4 ore sa scriu textu-l de mai sus .Acum exagerez si eu ,dar este poate si unu-l din motivele pentu care scriu mai rar pe blog-ul tau .

  4. Bine, m-ati prins, am exagerat din nou, nu mi-a luat 4 minute. Dar tot m-as incumeta sa ma bag la un concurs de scris viteza cu o dactilografa experimentata.

    embel, omul sfinteste locul. Eu sint eu, oriunde as fi. Si de-aia sint aici, pentru ca cei de la etelecom ma vor asa cum sint :)

  5. Neatza, uite ca te urmaresc si pe aici…

    eu am facut liceu de informatica, INFORMATICA, si am avut cel mai tare prof de informatica: rocher… al dreakului, am facut in liceu ce faceau aia in anul I si II la facultate…

    am invatat programare? neeeeee…. dar nu mi-a fost frica de computer…. si m-a format omul asta… sa fiu serioasa si sa incerc sa fac the best… nu cred ca va citi asta vreodata…

    Rocky… multumesc! (asta era porecla lui)
    Dono… multumesc! (ca mi-ai amintit de el)

    :)

  6. Eu , cand am facut cunostinta cu calculatorul , stiam deja sa scriu la masina de scris.Cand am vazut tastatura am zis: a, e simplu , e exact ca la masina de scris.N-a fost insa chear asa.De atunci , de prin anii ’90 , in fiecare zi am invatat cate ceva.Vorba francezului :”noblece oblije”.

  7. Hi! Hi! Hi! Total opus fata de mine Dono. Din generala eram cu geana pe cutiile alea mici si urate si gri si vesnic prima la usa laboratorului. N-am facut insa un liceu de baieti destepti… cred ca aici am pierdut. In schimb am facut un liceu de fete deshtepte si din nou eram vesnic in laboratorul de informatica – ba pe internet din ala de stateai juma de ora sa-ti incarce o pagina. Daca stau si ma gandesc… cred ca de aia stateam toata ziua acolo …

    Toate bune tuturor!

  8. Eu am invatat sa scriu repede chatuind pe vesnicul si inegalabilul Mirc si un alt Chat,unde mi-am cunoscut si jumatatea.Deh computerul face si minuni:))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *