Buna, sint Dono si sint dependent!

Dragi gazde,

In curand am a face cumparaturi de la voi.

Pentru ca iubita mea sotie a mers la serviciu pana la baie. Sa-si pudreze nasul ori sa sa uite in oglinda, nu cunosc amanunte. Cert e ca si-a pus telefonul mobil (celularu’) pe chiuveta. Pe marginea chiuvetei. Prea in margine. Mult prea. Ca a cazut. Si nu, nu a cazut pe jos, pentru ca in asemenea cazuri se poate si mai rau. A cazut in galeata menajerei. Galeata cu mopul de sters institutia pe jos. Si in galeata respectiva nu era numai mopul. Era si apa cu care stersese pe jos. De ce nu a aruncat individa apa, nu vom afla poate niciodata. Poate i s-a impus din cauza crizei sa refoloseasca apa la 2-3 spalari.

Stim insa cu siguranta ca sotia a trecut peste groaza de-a-si baga fina mana in laturile rezultate dupa ştersul podelelor aglomeratei institutii.  E extras, galant, telefonul din care siroiau valuri negre. A fost nevoita sa-l spele sub jet de apa virgina. L-a desfacut, a sters componentele si le-a pus la uscat. Dupa ce au stat ele asa (componentele) pret de 3-4 ore, a reasamblat telefonul. Si ia chiciti, a mers telefonul? Normal ca nu. Il declaram Highlander al celularelor daca ar fi supravietuit unei bai de namol mai ceva ca alea in puţa goala de la Techirghiol, dar si dusurilor scoţiene ce au urmat.

Când s-a intors de la muncă mi-a zis: “Azi parca nu am avut o mana cat timp nu am avut telefon…”

Si mi-am dat seama ca gura ei a grait adevarul. Io v-am mai zis ca celularul e parte a vietii mele, dar nu mi-am dat seama cat de mult. Periculos de mult. Dau semne clare de dependenta. Respectiv daca uit telefonul acasa cand plec la serviciu, ma intorc dupa el. Nu, nu m-as intoarce daca mi-as uita de exemplul cheile de la casa. Mi-as zice ca ma descurc. Daca mi se descarca bateria ma iau palpitatiile. “Aoleu, ce ma fac, mai am o liniuta, e grav!” You know, liniuta…Ma simt ca si cum mi-as pierde, vorba ei, o mana. Si trepidez  ca un drogat. Nu mai am liniste pana nu gasesc un incarcator. Doar dupa aceea imi revine zambetul. Daca plec intr-o deplasare, incarcatorul e primul lucru pe care-l bifez. Acte, bani, chiloti, sosete, nu conteaza… Incarcator sa fie, telefon sa am si totul va fi bine…

Cred ca as dori sa-mi recapat independenta. Cred ca as dori sa dispara de pe buzunarul blugilor semnul distinctiv ce spune “aici sta non-stop un telefon” Cred ca… Dar nu. Daca pun in balanta ce-mi aduce si ce imi rapeste, parca-i rau cu el dar mai rau fara el.

Dar trebuie sa recunosc: Buna, sint Dono si sint dependent.

Criza vs comunicare

Nu am cuvinte sa descriu impactul acestei manifestari fenomenale numita „criza”  aspura cotidianului nostru. A devenit o parte din noi, ne culcam si ne trezim cu gandul la ea. E in tot ce facem, e in tot ce ne inconjoara. Uitam si dam vina pe ea, pierdem si, la fel, ea e de vina, inchidem sau vindem de frica ei. Fugim la munte – poate ramane in urma,  ne ascundem la parinti acasa – poate ne uita si pleaca. Visam la vacanta de vara – poate odata cu iarna se topeste si criza. Inchidem televizorul, caci de acolo se raspandeste in toata casa si in firea noastra, platim ratele la banca mai repede in speranta ca raman mai putine de platit data viitoare. Dar, cel mai important, devenim ingeniosi! De exemplu, eficientizam in stil „doi in unu”:  nu mai folosim liftul, cica pentru silueta si in acelasi timp economisim la intretinere; mancam din aceeasi farfurie pentru a reduce consumul de apa si efortul de a spala maldare de vase;  ne imbracam cu acelasi pulover o saptamana intreaga caci detergentul polueaza iar curentul s-a scumpit; mergem cu RATB-ul pentru a socializa si a reduce poluarea; reciclam citind  ziarele uitate pe scaunele din metrou; renuntam la cablu si trecem pe frecventa libera conform normelor europene … Continue reading