Buna, sint Dono si sint dependent!

Dragi gazde,

In curand am a face cumparaturi de la voi.

Pentru ca iubita mea sotie a mers la serviciu pana la baie. Sa-si pudreze nasul ori sa sa uite in oglinda, nu cunosc amanunte. Cert e ca si-a pus telefonul mobil (celularu’) pe chiuveta. Pe marginea chiuvetei. Prea in margine. Mult prea. Ca a cazut. Si nu, nu a cazut pe jos, pentru ca in asemenea cazuri se poate si mai rau. A cazut in galeata menajerei. Galeata cu mopul de sters institutia pe jos. Si in galeata respectiva nu era numai mopul. Era si apa cu care stersese pe jos. De ce nu a aruncat individa apa, nu vom afla poate niciodata. Poate i s-a impus din cauza crizei sa refoloseasca apa la 2-3 spalari.

Stim insa cu siguranta ca sotia a trecut peste groaza de-a-si baga fina mana in laturile rezultate dupa ştersul podelelor aglomeratei institutii.  E extras, galant, telefonul din care siroiau valuri negre. A fost nevoita sa-l spele sub jet de apa virgina. L-a desfacut, a sters componentele si le-a pus la uscat. Dupa ce au stat ele asa (componentele) pret de 3-4 ore, a reasamblat telefonul. Si ia chiciti, a mers telefonul? Normal ca nu. Il declaram Highlander al celularelor daca ar fi supravietuit unei bai de namol mai ceva ca alea in puţa goala de la Techirghiol, dar si dusurilor scoţiene ce au urmat.

Când s-a intors de la muncă mi-a zis: “Azi parca nu am avut o mana cat timp nu am avut telefon…”

Si mi-am dat seama ca gura ei a grait adevarul. Io v-am mai zis ca celularul e parte a vietii mele, dar nu mi-am dat seama cat de mult. Periculos de mult. Dau semne clare de dependenta. Respectiv daca uit telefonul acasa cand plec la serviciu, ma intorc dupa el. Nu, nu m-as intoarce daca mi-as uita de exemplul cheile de la casa. Mi-as zice ca ma descurc. Daca mi se descarca bateria ma iau palpitatiile. “Aoleu, ce ma fac, mai am o liniuta, e grav!” You know, liniuta…Ma simt ca si cum mi-as pierde, vorba ei, o mana. Si trepidez  ca un drogat. Nu mai am liniste pana nu gasesc un incarcator. Doar dupa aceea imi revine zambetul. Daca plec intr-o deplasare, incarcatorul e primul lucru pe care-l bifez. Acte, bani, chiloti, sosete, nu conteaza… Incarcator sa fie, telefon sa am si totul va fi bine…

Cred ca as dori sa-mi recapat independenta. Cred ca as dori sa dispara de pe buzunarul blugilor semnul distinctiv ce spune “aici sta non-stop un telefon” Cred ca… Dar nu. Daca pun in balanta ce-mi aduce si ce imi rapeste, parca-i rau cu el dar mai rau fara el.

Dar trebuie sa recunosc: Buna, sint Dono si sint dependent.

Comunicati, comunicati, comunicati

Nu credeam ca un telefon, un singur telefon, imi va schimba viata. Dar asa s-a intamplat.

Printre sarcinile mele de serviciu se numara pe atunci si comunicarea cu ai mei frumosi si destepti colegi din tara. Erau cateva zeci. Vorbeam la telefon dimineata si seara. Dimineata imi spuneau ce vor face (profesional vorbind) in ziua respectiva, seara imi spuneau ce au de gand sa faca a doua zi. Deci da, telefonul de seara era extrem de important. Pentru ca vorba aia, ziua de maine incepe azi.

Minunatii de ei erau disciplinati, seriosi, ambitiosi, prezenti la apelurile mele. Toti mai putin unul. Mai exact…una. O colega. Ardeleanca de-a mea, desi nu parea a avea caracteristicile definitorii ale ardelenilor. O cautam la serviciu ea era la sala de fintess. Sau prin oras. Sau nu conteaza. Dar nu era la serviciu. Si ma pasa unui alt coleg de-al ei, de acolo. Incepuse sa ma enerveze usor. De reprosat profesional nu prea aveam ce sa-i reprosez. Lucrurile mergeau struna in “ograda” ei, oamenii pe care ii conducea erau printre cei mai buni din tara. Dar ea era altfel. Nervii mei s-au materializat in telefoane tot mai dese. Incercam sa o “disciplinez”. Cu vorba buna, ca-s om calm si de omenie. Nastursnica nu putea fi insa disciplinata. Si asta incepea sa imi placa. Da, era altfel. Cu totul altfel fata de Continue reading

Libertate de miscare

Tu, drag prieten, care citesti aceste randuri, esti semi-sclav. Nu mi-o lua in nume de rau, si eu sint. De buna voie, o spun cu zambetul pe buze si cer albastru in priviri. Folosesc acest cuvant puternic (recte “sclav”) pentru ca sintem legati de ceva, cum erau inlantuiti sclavii la galere. Sintem legati de computer, care iata ca ne-a devenit si muma si ciuma. Odata ce ai prins micobul, esti dus. Fie ca iti foloseste la munca, fie ca il folosesti ca sa-ti umpli timpul liber, computerul incepe sa-ti ocupe procente bune din viata.

Tin minte vremurile in care descoperisem jocurile de strategie. Abia asteptam sa ma intorc de la munca sa mai cuceresc niste teritorii, sa mai ridic niste orase. Sotia la fel. Jucam unul langa celalalt, abia mai schimbam doua vorbe. Iar acele doua vorbe erau, bineinteles, tot despre joc. Si noi nu eram in ultimul stadiu de dependenta. Am prieteni care nu dormeau noptile. Deloc. Ca sa-si termine misiunile. Iar pe unul l-am vazut dimineata incercand sa plece la facultate. Incercand doar. A reusit sa ajunga pana la usa. Acolo s-a oprit, a pus fruntea pe tocul usii si a adormit. Da, a adormit.

Dar timpul pe care-l petreci in fata computerului il poti controla. Daca esti puternic. Stim, da dependenta, ca orice lucru bun. Dar e decizia ta cate minute sau ore stai cu ochii beliti in monitor si degetele pe tastatura. O alta chestiune ma frustra grozav. Timpul puteam sa-l controlez, dar nu puteam locul. Cu “cat” ma descurcam, nu si cu “Unde”. Faptul ca eram batut in cuie intr-un loc ma irita. Atata timp cat eram la computer eram inchis ca intr-o celula. Eram blocat in spatiu de cablil de retea. Universul meu se micsora la zona din jurul computerului. Precum spuneam mai devreme, ca un sclav legat la galere. Si da, asta ma enerva. Cunosteam deja fiecare fibra a lemnului mesei pe care era computerul. Fiecare nod din mileu. (hoooo, am glumit) Fiecare tantar strivit pe tavan sau pe pereti. Fiecare frunza a florii de langa computer. Un acelasi tablou din care nu aveam cum sa ies. Ma simteam unul din boii pusi la jug in frumoasa pictura Carul cu Boi. (recent a fost vanduta la licitatie pe o suma furmusica). De ce? Pentru ca nu ma puteam deplasa prin casa cu computerul si ma saturasem extrem de acelasi si acelasi si acelasi loc. Care nu-mi limita numai Universul dar si actiunile. Si acum sa trecem la subiect, la wireless!!!! Ca asa mi-a venit ideea articolului, rasfoind din nou prin oferta gazdelor de la etelecom. Vazand sectiunea “routere wireless” am gandit automat “Sa-i dea Dumnezo sanatate lu’ ala de le-a inventat”.

Caci serios vorbind acu’, de cand beneficiez de asa ceva in umilul meu apartament, “dependenta” mi-e mai usoara. Ca dependent de computer tot sint, mai ales de cand am blogul.  Dar lantul de la galera e mult mai lung. Si parca nu-l mai simiti atat de tare. Ce fac? Pai, in virtutea sinceritatii toalte tre’ sa recunosc ca am mers cu laptopul si la buda. L-am pozitionat pe un scaunel in fata “tronului” si am uitat de mine si de ce fac acolo. Si cat fac si daca mai fac. Pana m-a luat frigul la buci si m-am trezit din reverie. Am luat laptopul si in cada. Pus frumos pe acelasi scaunel (da, e un scaunel mobil, nu-i batut in cuie) da-i si navigheaza infipt in apa pana la brau. O placere, sa ma credeti pe cuvant. Dar la fel ca si pe buda, risti sa uiti de trecerea timpului. Realizezi ce se intampla doar cand apa din cada se raceste si te ia usor cu frisoane.

Am fost cu laptopul si pe terasa (balcon, ma rog) in zile insorite de primavara, racoroase de vara, sau ploioase dar tousi caldute. Il duc cu mine in living cand ma uit la cate un film. Il asez frumusel langa mine, ca si cum am fi buni prieteni, trag cu ochiul si la film si la el. Si, ca sa vedeti cam cat de mare mi-e dependenta, il tin si pe masa cand mananc. Printre slanini, cepe, branze si alte bunataturi traditionale cu care imi imbuib fizicul.

Deci poate ca routerul wireless a fost un pas mic pentru tehnologie. Dar va garantez ca a fost un pas urias pentru mine. Sa va zic unde sint acum? Ok, in bucatarie, asta-i locul meu preferat de scris. Pofta buna!

Magazinul cu bomboane

Voi domnilor care aprovizionati etelecomul cu produse, trebuie sa stiti ca riscati sa bagati oameni in diabet. Metaforic vorbind. Dar, atentie mare, e – paradoxal – de bine. Parerea mea. Spun asta gandindu-ma la un bun prieten al meu, indragostit de tot ce popular poate fi numit “aparatura”. Daca-i dau linkul siteului astuia, i-am dat de lucru pentru 24 de ore. Nu va mai iesi cu nasul de aici, va fi nevoie sa-i dea cineva paine si apa.

Despre asta povestim azi, despre “dependenti”. Poate-i dur cuvantul, trebuie folosit cu grija si in niciun caz nu trebuie interpretat in sensul folosirii in abuz al unor chestiuni (nu le numim aici) nocive. Prietenul asta drag e la curent cu tot ce apare in domeniu. Sau cu ce va aparea, nu exagerez. Stie tot, se documenteaza, testeaza tot, nu se da in spate de la achizitionare. Aceste minuni cu fire, circuite, monitoare, tastaturi, digitale ori nu, frecvente,  cu cabluri ori fara il fac fericit. De cate ori ne plimbam prin oras si trece pe langa un magazin de profil i se lumineaza fata. Ochii i se maresc si un zambet jucaus-ghidus ii apare in ei.

Virtrinele mari si intesate il atrag ca un magnet. Timpul si spatiul dispar. Cu barbia proptita in mana cerceteaza. Analizeaza. Compara. Si, inerent, trebuie sa vada lucrurile mai de aproape. Intra in magazin si, da, e copilul neastamparat si pofticios in magazinul plin de bomboane. De toate formele, culorile, aromele. E copilul care s-ar indopa pana ar bubui. Dar el Continue reading

Unde comunicare nu e, nimic nu e…

Dragii mei, frumosii mei, desteptii mei, io v-am tot spus ca din punctul meu de vedere comunicarea este extrem de importanta.  V-o tot spun aici, in “templul comunicarii“. Lipsa ei te poate baga in belele, iti saraceste viata, te izoleaza si te arunca pe o insula chiar daca tu esti in buricul unui megalopolis. Comunicare iti netezeste toate caile. In dragoste, prietenie, job sau chiar si atunci cand cumperi o paine sau vrei sa platesti o factura. Spune-i 3 cuvinte doamnei de la brutarie si vei primi cea mai frumoasa paine. Leaga doua propozitii cu doamna de la banca si nu-ti vei petrece toata ziua acolo, sprijinit in pix. Pentru ca ea te va ajuta.

Azi am asistat, fara voia mea, la o scena desprinsa parca dintr-o literatura a absurdului.  Incercarea total esuata de comunicare a unei doamne cu o colega de-a ei. Un exemplu de “asa nu”. Locul faptei – un hipermarket. Eroine – o angajata a raionului de paine si o angajata insarcinata cu-curatenia himermarketului. Intaia aranja niste paini pe niste rafturi.  A doua dadea cu mopul pe la picioarele celei dintai. In continuare le vom numi “intaia” si “a doua”.  Va reproduc aproximativ dialogul lor halucinant. Purtat in timp ce fiecare isi vedea de treaba. Protagonistele nu s-au privit nici macar o secunda.

A doua (repet, dadea cu mopul pe la picioarele Intaiei) – Elena e?

Intaia (aranja franzele) – …

A doua – Elena e?

Intaia – Nu.

A doua – Ai vazut tu ca nu e?

Intaia – Nu.

A doua – Atunci de ce zici ca nu e?

Intaia – Care Elena?

A doua – Pai ai zis ca nu e… (dadea cu mopul in continuare, tonul lor era rectiliniu si uniform, fara nervi, fara nedumeriri)

Intaia – Pai e. Dar e mai multe Elena pe aici.

A doua – Aha…

Miscari de mop, asezari de franzela in rafturi.

A doua – Pai eu te intrebai de Elena de la paine…Nu lucrezi la paine?

Intaia – Ba da… (logic, tocmai aranja paine in raft)

A doua – Pai Elena de la paine e?

Intaia – De ea intrebi?

A doua – Pai da…

Intaia – E.

A doua – (unor mirata, ca si cum nu se astepta la asta) E aici?!

Intaia – Da…

Iar a doua a plecat fara a mai zice ceva, dand cu mopul. Probabil considerase ca dialogul mersese prea departe

Eu sincer nu intevad o relatie viitoare intre cele doua colege. Pentru ca aceasta tentativa de comunicare a decurs la fel de usor ca si cum Intaia ar fi avut cate o franzela in fiecare ureche iar A doua ar fi avut mopul bagat in gât. Si e pacat. Pentru ca unde comunicare nu e, nimic nu e…

Unde comunicare nu e, nimic nu e…

Dragii mei, frumosii mei, desteptii mei, io v-am tot spus ca din punctul meu de vedere comunicarea este extrem de importanta.  V-o tot spun aici, in “templul comunicarii“. Lipsa ei te poate baga in belele, iti saraceste viata, te izoleaza si te arunca pe o insula chiar daca tu esti in buricul unui megalopolis. Comunicare iti netezeste toate caile. In dragoste, prietenie, job sau chiar si atunci cand cumperi o paine sau vrei sa platesti o factura. Spune-i 3 cuvinte doamnei de la brutarie si vei primi cea mai frumoasa paine. Leaga doua propozitii cu doamna de la banca si nu-ti vei petrece toata ziua acolo, sprijinit in pix. Pentru ca ea te va ajuta.

Azi am asistat, fara voia mea, la o scena desprinsa parca dintr-o literatura a absurdului.  Incercarea total esuata de comunicare a unei doamne cu o colega de-a ei. Un exemplu de “asa nu”. Locul faptei – un hipermarket. Eroine – o angajata a raionului de paine si o angajata insarcinata cu-curatenia himermarketului. Intaia aranja niste paini pe niste rafturi.  A doua dadea cu mopul pe la picioarele celei dintai. In continuare le vom numi “intaia” si “a doua”.  Va reproduc aproximativ dialogul lor halucinant. Purtat in timp ce fiecare isi vedea de treaba. Protagonistele nu s-au privit nici macar o secunda.

A doua (repet, dadea cu mopul pe la picioarele Intaiei) – Elena e?

Intaia (aranja franzele) – …

A doua – Elena e?

Intaia – Nu.

A doua – Ai vazut tu ca nu e?

Intaia – Nu.

A doua – Atunci de ce zici ca nu e?

Intaia – Care Elena?

A doua – Pai ai zis ca nu e… (dadea cu mopul in continuare, tonul lor era rectiliniu si uniform, fara nervi, fara nedumeriri)

Intaia – Pai e. Dar e mai multe Elena pe aici.

A doua – Aha…

Miscari de mop, asezari de franzela in rafturi.

A doua – Pai eu te intrebai de Elena de la paine…Nu lucrezi la paine?

Intaia – Ba da… (logic, tocmai aranja paine in raft)

A doua – Pai Elena de la paine e?

Intaia – De ea intrebi?

A doua – Pai da…

Intaia – E.

A doua – (unor mirata, ca si cum nu se astepta la asta) E aici?!

Intaia – Da…

Iar a doua a plecat fara a mai zice ceva, dand cu mopul. Probabil considerase ca dialogul mersese prea departe

Eu sincer nu intevad o relatie viitoare intre cele doua colege. Pentru ca aceasta tentativa de comunicare a decurs la fel de usor ca si cum Intaia ar fi avut cate o franzela in fiecare ureche iar A doua ar fi avut mopul bagat in gât. Si e pacat. Pentru ca unde comunicare nu e, nimic nu e…

Nepriceputii ce nu pricep ca nu se pricep

Ma aflu intr-un spatiu burdusit cu toate prospetimile tehnicii si informaticii si electronicii. Io, care-s atehnic prin definitie. Dar privesc cu admiratie si cumva cu pofta aceste divaisuri special concepute sa ne faca viata mai usoara. Ii privesc cu invidie pe cei care le cunosc adevarata valoare. Ii privesc cu admiratie pe cei ce stiu sa le foloseasca si beneficiaza la maximum de “ultimele noutati in domeniu”.

Eu nu-s priceput la de-astea, desi din povestile anterioare ati aflat deja ca, paradoxal, viata mea le implica din plin. Dar cum nu stiu ce pot face ele, nu m-ati auzit dandu-mi cu vederea despre rami, dani, memorii, capacitati, notebookuri, GPS-uri ori PDA-uri, desktopuri, perferice sau UPS-uri, placi de retea, switchiuri sau routere, inteluri si ce-or mai avea ele. Nu stiu, tac. Bat din gura acolo unde ma pricep cat de cat, dau din fleanca atunci cand consider ca am ceva de spus. (acu’ constat ca eu de fapt sint cat de cat bun doar la dat din gura…) Uneori ma insel. Dar in general ma enerveaza aprig cei ce fac ceva doar ca sa faca. Cei ce nu se pricep la acel ceva dar se baga. Cei ce nu au absolut nicio afinitate cu un anumit domeniu, nicio aplecare. Nimic. Cei care se cred experti in ceva desi nu ar trebui sa stea nici macar in apropierea acelui ceva.

Si asa trecem la subiectul de azi. Oua. Oua ochi. V-am intors pe dos, nu?! O sa vedeti de ce. Pentru ca mi se pare emblematic, metaforic si simbolistic de-a dreptul. Ei, culinar vorbind ouale sint cel mai simplu lucru de gatit. Se fac glume pe seama celor care nu stiu sa fiarba un ou. Chiar si vedetele filmelor pentru adulti stiu sa fiarba oua. De gaina, nu va ganditi la altceva, am vazut io un filmulet pe net cu o dama in voga ce ne invata cum sa Continue reading

De planton la telefon

Si din nou buna ziua, dragii mei. Azi am ales din vitrina de produse a gazdei telefoanele (pe romaneste spus) fixe. Caci, ohooo, am povesti si cu telefoane fixe. Cumva au avut un rol important in trecutul meu, au un rol crucial in prezent. Pentru ca mai tot timpul vorbesc la telefon. Urechea mi-a luat forma receptorului. Continue reading

Lumea la degetul mic

Pentru ca aici avem o vasta oferta de calculatoare, computere, lap-topuri, desktopuri si restul familiei respective, trebuie sa va povestesc ce am fost si ce am ajuns in materie de asa ceva.

Povestea mea incepe devreme, adica demult, cu ani si ani in urma, pe cand plopul facea pere si rachita micsunele. Acum nu mai gasesti pere romanesti nici macar in peri, daramite in plopi. Dar asta-i alta poveste… Mama, scumpa mama, m-a dat la un liceu de mate-fizica. Unde se studia si informatica. La asemenea licee invatau in acele vremuri baietii considerati “destepti”. Pe mine mama asa ma considera, dar stiti cum e, mama e mama. Iar la acel liceu au aparut in viata mea, pentru intaiasi data, “calculatoarele”. Computerele. A fost antipatie la prima vedere. Grozava antipatie. Niste cutii urate, ca niste televizoare mici, gri, cu ecrane negre pe care scriai ceva cu verde. Dar ca sa apuci sa tastezi la ele, trebuia mai intai sa inveti niste schite, niste scheme, moartea pasiunii. Aveam asa, o senzatie de lesin, de cate ori intram in laborator. Ma faceam mai verde ca literele alea urate si pipernicite. Aer, aer, scoateti-ma la aer ca mor aici. Nu, nu-i de mine. Continue reading

Ce ‘lularu’ meu

Azi o sa va spun povestea primului meu telefon mobil. Celular. Momentul in care l-am primit a fost la fel de important ca cel in care am fost facut pionier, cel in care mi-am spart capul pentru intaiasi data sau cel in care mi-ar rupt piciorul coborand din pat. Da, a fost un moment vibrant, emotionant, ravasitor, un moment pe care nu-l voi uita niciodata, un moment care mi-a stors lacrimi din ochii senini si mari de duiosie. Continue reading