eTelecom blog

Nu credeam ca un telefon, un singur telefon, imi va schimba viata. Dar asa s-a intamplat.

Printre sarcinile mele de serviciu se numara pe atunci si comunicarea cu ai mei frumosi si destepti colegi din tara. Erau cateva zeci. Vorbeam la telefon dimineata si seara. Dimineata imi spuneau ce vor face (profesional vorbind) in ziua respectiva, seara imi spuneau ce au de gand sa faca a doua zi. Deci da, telefonul de seara era extrem de important. Pentru ca vorba aia, ziua de maine incepe azi.

Minunatii de ei erau disciplinati, seriosi, ambitiosi, prezenti la apelurile mele. Toti mai putin unul. Mai exact…una. O colega. Ardeleanca de-a mea, desi nu parea a avea caracteristicile definitorii ale ardelenilor. O cautam la serviciu ea era la sala de fintess. Sau prin oras. Sau nu conteaza. Dar nu era la serviciu. Si ma pasa unui alt coleg de-al ei, de acolo. Incepuse sa ma enerveze usor. De reprosat profesional nu prea aveam ce sa-i reprosez. Lucrurile mergeau struna in “ograda” ei, oamenii pe care ii conducea erau printre cei mai buni din tara. Dar ea era altfel. Nervii mei s-au materializat in telefoane tot mai dese. Incercam sa o “disciplinez”. Cu vorba buna, ca-s om calm si de omenie. Nastursnica nu putea fi insa disciplinata. Si asta incepea sa imi placa. Da, era altfel. Cu totul altfel fata de celelalte femei pe care le intalnisem pana atunci.

Iar telefoanele incepusera sa se inmulteasca. Seara o sunam pe ea de doua ori. Si vorbem uneori cate o ora. Alteori cate doua ore. (sa nu spuneti nimanui, ma sparge compania daca scoate apelurile mele din 2001) Si de la profesionale am trecut la…mai putin profesionale. Vroiam sa stiu ce-i place, ce nu-i place, ce apreciaza, ce iubeste, care sint valorile ei. Ce cauta in viata, daca a gasit, daca mai cauta… Oare eu eram cel cautat?! S-au facut - si nu exagerez - luni de vorbit la telefon. O cunosteam deja atat de bine, ii iubeam glasul, o iubeam pe ea. Si o vazusem doar intr-o fotografie. Ne iubeam si vroiam sa fim impreuna. Legati de un prim telefon. Si de toate cele care au urmat.

Tot ea, mai apriga si indrazneata, a pus piciorul in prag. Si intr-o buna seara, la un bun telefon, mi-a comunicat:”Vreau sa te vad!” Eu mai sa lesin. “Pai sa vezi ca…” “Niciun “ca”. Vin la tine, la Bucuresti!”

Si a venit. Ea e acum sotia mea.  Si sintem fericiti.

Da, a inceput cu un telefon. Si acum, dupa atatia ani, stiu prea bine. Comunicarea inseama totul. Comunicand iti gasesti dragostea, le spui parintilor ca-i iubesti, fratilor ca sint cei mai buni din lume, comunicand iti tii prietenii aproape si le arati ca-i pretuiesti, comunicand iti faci alti prieteni. Spune ce simti, vorbeste, si lumea va fi a ta!

de-ale lui Dono comunicarea, telefoane, telefon